Laura Iacob
De mici avem momentele noastre fantastice care ne rămân adânc întipărite în minte și care vor rămâne în comoara sufletului mult timp. Analizând mai atent am observat ca majoritatea lucrurilor care au contat pentru noi în decursul vieții nu a fost nicidecum câștigul financiar, sau dorințele puse la suflatul lumânărilor din tort și nici diplomele pe care le-am câștigat în școală.
Toate momentele care ne-au împlinit ca oameni, cu adevărat, de-a lungul anilor s-au bazat pe ceea ce ne place sa spunem „a fi”.
Iar, cum împlinirea vine la pachet cu fericirea pentru mine unul din momentele magice au fost când am devenit mămică și asta nu pentru că am iubit sau am fost iubită ci pentru că am descoperit liniștea aceea interioară de care aveam nevoie.
Sunt mulți care vor spune ca împlinirea a venit odată cu găsirea jobului perfect sau odată cu călătoria mult visată, dar toate aceste întâmplări sunt trecătoare, iar noi vom rămâne la urma urmei conectați în ceea ce a contat la timpul acela, si anume, felul în care ne-am simțit. Pentru că în viață totul se reduce la emoții, nu-i așa?
Spune-mi cum te simți când dăruiești ceva cuiva? Nu te simți mult mai bine?
Pentru ca noi suntem creați din emoții și acestea ne vor rămâne adânc împregnate în amintire. Iar aceste amintiri ne vor aduce aminte de trecerea noastră prin viață.
Prin viață nu se trece ușor. Rămân petice pe suflet atunci când suferi o pierdere, e un război al sentimentelor care mai mult sau mai puțin te doboară. Tot ce trebuie să faci este să nu pierzi timpul. Timpul acesta prețios pe care simți că nu îl poți controla atunci când zboară săptămânile, iar copiii cresc fără să apuci să te bucuri de ei. Nu te împiedica de momentele asupra cărora nu ai control și învață să le accepți așa cum îți vin. Pentru că blocajul tău în aceste amintiri negative nu fac decât să îți îngreuneze sensul tău de a fi.
Recent, am pierdut cea mai dragă ființă din Universul ăsta, mama. Mi-e tare greu să vorbesc despre ea și mi-e greu să mă regăsesc în amintirile cu ea. Întrebări fără răspuns, ore întregi de lacrimi și jale care nu mi-au adus-o înapoi.
Și atunci, m-am întrebat! Oare, ea ce și-ar dori de la mine? Și-ar dori să mă vadă plângând? Și-ar dori să mă știe tristă și îngândurată? Cu siguranță, nu! Îi mulțumesc că am rămas cu o moștenire genetică de la ea. Cu bucuria de a fi și cu bucuria de a-mi vedea copiii fericiți.
Așadar, vă întreb pe voi, cei care îmi citiți articolele! Care au fost momentele voastre senzaționale care v-au rămas în cutia amintirilor? Ce vă aduceți aminte din această trecere prin viață?
